03 octombrie 2016

Cumințenia Pământului sau Infinita Răbdare a Naturii?

M-am întrebat , ca mulți alții, de ce o operă de artă, a unui pictor sau a unui sculptor, de obicei aflat cu trupul la doi metri sub pământ și cu sufletul printre stele, valorează milioane sau zeci de milioane de dolari. Ce anume dă valoarea în bani a respectivei opere , munca artistului, timpul pe care l-a dăruit din viața lui pentru a sparge, a șlefui și a finisa bucata brută de piatră luată din carieră?
Zbuciumul pictorului și nopțile lui nedormite în fața pânzei albe, neștiind de unde să înceapă pictura și cum s-o denumească? Se iau în calcul vopselele folosite, pensulele, dălțile și nenumăratele variante ale operei, aruncate de artist la tomberon, înainte de a zice „Gata, asta e varianta finală!”?
Nenumăratele sticle de vin, pachetele de țigări și tonele de cafea, consumate de pământescul trup al artistului, sunt puse și ele la socoteală, atunci când se face cuantificarea tuturor cheltuielilor materiale și spirituale care au dus la rezultatul muncii sale artistice?
Este vorba cumva de emoția artistică produsă privitorului operei? Și, dacă da, cum se calculează fizic această emoție? Se verifică mărimea unghiului pe care-l face firul de păr cu suprafața pielii, atunci când ți se zbârlește părul, datorită fiorului artistic indus de contemplarea pietrei însuflețite și, în funcție de mărimea acestui unghi, se stabilește prețul?

Fiind vorba de o valoare monetară precisă, matematică, n-ar fi oare logic ca această valoare să fie rezultatul unor factori fizici, economici, măsurabili din punct de vedere cantitativ și calitativ, care au concurat la producerea acelei opere? Cam așa ar trebui, iar din factorii ăștia economici care contribuie la alcătuirea prețului final, o parte ar trebui să revină și ambalajului, ca pentru orice marfă.

E, aici e șmecheria! Ca orice marfă, și opera asta de artă trebuie învelită într-un ambalaj,  nu din hârtie frumos colorată, nici din staniol strălucitor, ci din vorbe! Vorbele criticului de artă! Valoarea sculpturii sau a picturii moderne nu mai este rezultatul negocierii dintre vânzător și cumpărător, ci este dată de ambalajul de vorbe meșteșugite, de salata de cuvinte și expresii laudative cu care  criticul „ambalează” opera respectivă, în presa de specialitate sau la vernisajele expozițiilor. Cu alte cuvinte, sculptura (sau pictura, după caz) se vinde cu ajutorul literaturii!

Obiectul de artă nu este un produs de serie sau de masă, care să iasă la capătul unei benzi de producție, așa cum iese un iPhone sau un autoturism. Este un unicat! Meseria criticului tocmai asta este: în bucata de piatră cioplită și șlefuită, trebuie să găsească sensuri ascunse, potențialități nebănuite și valențe greu de perceput de privitorul neavizat. Adică să creeze în jurul operei plastice o aură de mister, un „nor energetic” compus din cuvinte și idei care să-l buimăcească pe cititor și să-l facă să gândească: „Băi, dacă zice tipu` ăsta deștept că bolovanul ăsta cioplit este operă de artă, și încă una valoroasă, atunci așa trebuie să fie!”

În anii `90, făcea furori, în Statele Unite, o micuță pictoriță româncă, pe nume Alexandra Nechita, care a reușit să vândă, de la o vârstă fragedă, picturi, la prețuri consistente, una din lucrările ei ajungând  la prețul de 400.000 de dolari. Oare ce s-ar fi întâmplat cu destinul acestei pictorițe, dacă părinții ei n-ar fi emigrat în Statele Unite și, mai ales, dacă acel jurnalist american n-ar fi denumit-o „micuța Picasso”?
Ușor de bănuit: ar fi rămas o „celebră necunoscută”, așa cum rămân milioanele de copii români de grădiniță, ale căror „lucrări de artă” sunt păstrate o vreme prin sertare de mămica, împuținându-se apoi, încet, încet, la fiecare nouă curățenie generală a casei.
Interesant este faptul că, un critic de artă român, Pavel Șușară, care, din spirit patriotic și din solidaritate de neam, și de breaslă, ar fi trebuit s-o aprecieze, cel puțin la fel de mult precum criticul american, a tras, totuși, concluzia că „micuța Picasso” n-a fost decât o construcție comercială, un fel de Lady Gaga a picturii, menită să producă bani pentru un cerc de speculatori financiari, după cum se poate citi și aici.

Alexandra Nechita, pictorița româncă care a fost un fel de copil
minune al Americii în anii 90, în urma sintagmei „micuța Picasso”,
folosită de un jurnalist la adresa ei. Sursa:twitter.com/alex_nechita

Schema după care funcționează speculația este următoarea: un individ, posesor al unei sume bunicele de bani în cont, ochește un artist, de obicei unul care nu stă prea bine cu banii, îi cumpără, la prețuri modice, o bună parte din operă, apoi, ca din senin, apare în scenă criticul, care ridică în slăvi o lucrare a respectivului artist. Brusc, investiția inițială a individului cu bani își mărește valoarea de câteva sute sau chiar de câteva mii de ori. Bună afacere, nu-i așa? ,față de creșterile de pe bursă, de câteva procente, chiar dacă la afacerea asta mai câștigă și criticul, și marile case de licitație, și ...artistul în cauză!
Căutând și mai adânc, prin cotloanele internetului, informații despre misterioasa formare a prețului unei sculpturi, sau a unei picturi, am ajuns la concluzia că acest domeniu elitist, rezervat unui grup restrâns de indivizi, care nu mai știu ce să facă cu imensele sume de bani acumulate, de regulă pe căi nu tocmai corecte, nu este, de fapt, decât un tenebros tărâm al speculațiilor financiare. Căutând ceva, de dimensiuni obișnuite, ușor de transportat dintr-un loc în altul și relativ ușor de păstrat, tablourile și sculpturile au devenit cele mai potrivite obiecte care să poată înlocui o valoare financiară foarte mare, peste timp, dincolo de crizele economice, politice, de războaie sau alte evenimente perturbatoare ale mersului normal al societății. Până la un punct, echivalentul bănesc al unei opere artistice, are o justificare; în fond totul este o convenție, o înțelegere între părțile implicate, așa cum toți suntem de acord că o bucată de hârtie, numită bancnotă,  are valoarea unui pachet de șervețele sau a unui sul de hârtie igienică, asta ca să exemplific tot cu hârtii.

Odată cu începutul decadenței artei la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, nimic din ceea ce odată era în artă armonie, frumusețe, transpunere artistică a naturii în piatră, lemn, culori sau sunete, nu mai constituia normă pentru aprecierea unui obiect artistic. Totul trebuia să fie altfel, frumosul și armonia erau înlocuite cu ciudatul, interesantul sau dizarmonia. Bach, Beethoven, Handel, Vivaldi, erau perimați, iar o lucrare muzicală compusă din sunete dizarmonice, semănând cu aruncatul unui lighean de tablă, pe scări, combinat  cu spartul unor sticle pe trotuar, era mult mai interesantă și mai susceptibilă de a fi considerată artă, în comentariile criticilor. O bidinea trasă de două ori pe pânză, devenea mai interesantă și mai valoroasă financiar decât misteriosul zâmbet al Giocondei, iar un bolovan în care s-a dat de trei ori cu dalta, devenea superlativul în sculptură, umbrind toate operele dinaintea lui, de la Venus din Milo, până la „Sărutul” lui Auguste Rodin. Fenomenul a atins culmea absurdului când o cutie de carton a fost considerată operă de artă, fiind fotografiată și înconjurată cu exclamații admirative, sau când artistul italian Piero Manzoni și-a oferit la vânzare, în 90 de cutii de conserve, propriile excremente, ironizând și profitând de pe urma fenomenului speculativ în artă, valorificând în interes propriu, de fapt,  snobismul și prostia  celor ce acumulaseră averi cu care nu mai aveau ce face.
Chiar una din sculpturile lui Brâncuși, Princesse X, la controlul vamal pentru intrarea în Statele  Unite, a fost respinsă, deoarece vameșii credeau că reprezintă un penis în erecție. Decadența artei a fost catalizatorul speculațiilor financiare cu aceste „opere”, ele fiind ușor de produs și în cantități mari, într-un timp relativ scurt, în comparație cu operele clasice, care necesitau un volum uriaș de muncă și un timp îndelungat de execuție. Astăzi, o imprimantă 3D ar putea produce „Cumințenii” pe bandă rulantă; ar avea fiecare din ele valoarea de 20 de milioane de euro?

Căcatul artistului. Cutii de conserve cu presupusul conținut al
excrementelor artistului Piero Manzoni. Operă de artă modernă!
Sursa:artcircuits.com



Operă de artă modernă. Autor: Gabriel Orozco.
Sursa:tate.org.uk


Princess X, o operă de artă a lui Brâncuși, pe care „inculții”
vameși americani au catalogat-o drept material pornografic,
considerând-o un penis în erecție. Pentru eventualii cititori
care s-ar putea să nu știe ce înseamnă „penis în erecție”,
acest lucru înseamnă „moneda Botswanei, sculată”.
 Eventualii cititori care s-ar putea să nu știe care este
moneda Botswanei, să dea click aici.
Sursa foto:ro.wikipedia.org

Dintre criticii de artă care au lăudat astfel de „opere”, în secolul al XX-lea, s-au remarcat Harold Rosenberg și Clement Greenberg. În jurul lor, a înflorit un adevărat ecosistem de „artiști”, speculatori financiari și proprietari ai  caselor de licitație, care au profitat de naivitatea și snobismul parveniților epocii.

Ar mai fi foarte multe de povestit despre fenomenul acesta al speculațiilor financiare cu ajutorul „operelor” de artă, dar, revenind la titlul nostru, Cumințenia Pământului sau Infinita Răbdare a Naturii , să încercăm să înțelegem de ce poporul român trebuie să cumpere această operă de artă și de ce la acest preț. De ce valorează 20 milioane de euro și nu 10 milioane? De ce nu 15 milioane? De ce nu 100 de milioane? Care este algoritmul, metoda, care sunt factorii care au contribuit la stabilirea acestui preț?

Cumințenia Pământului, considerată de critica de specialitate
o capodoperă a lui Brâncuși. Se pare că poporul român nu prea
este de acord cu această afirmație.
Sursa:adevarul.ro

Nu cumva și sculptura lui Brâncuși este parte a fenomenului speculativ amintit mai sus?
Este Cumințenia Pământului o operă de artă adevărată sau este produsul ambalajului verbal al criticii? Ce reprezintă numele acestei sculpturi? Ce simbolizează ea? La prima vedere, fără a ști că este opera lui Brâncuși, vezi o sculptură ce reprezintă un personaj feminin, de vârstă incertă, cu o față umilă, într-o poziție ce-ți sugerează c-ar fi zgribulită de frig. Ce ar putea simboliza, dincolo de această primă impresie vizuală, dacă încercăm să descoperim sensuri și semnificații ascunse? Umilința poporului român, supușenia lui infinită în fața propriilor conducători despotici, religiozitatea lui patologică, lipsa lui de reacție în fața nedreptăților la care este supus? Reprezintă românul, în esența lui, o ființă omenească veșnic cocoșată de nevoi și suferințe, stând la coadă să-și plătească impozitele, pe care să i le jefuiască apoi o clasă politică grobiană și nesimțită? „Pământul” din numele ei este planeta Pământ sau țărâna, pământul în care sădim sămânța pentru încolțire?

Sincer să fiu, mie nu-mi place această sculptură, care seamănă cu o bucată de piatră, cioplită stângaci, de cineva care habar nu are de sculptură. Comparând-o cu „Laocoon și fiii săi”, despre care am învățat cu toții la istoria din școala generală, în care fiecare părticică a pietrei pare că suferă, în care se vede măiestria, munca deosebit de migăloasă și excepționalul talent în redarea suferinței pe chipurile personajelor, Cumințenia pare, pur și simplu, un rebut! Ca să nu mai vorbim de volumul uriaș de muncă pentru realizarea grupului statuar, comparativ cu cel necesar pentru Cumințenie.

Laocoon și fiii săi, celebrul grup statuar aparținând Școlii de sculptură
de pe insula Rodos, Agesandru, Athenodor și Polydor, ne arată măiestria
artei antice. Poate cineva să-i facă o evaluare financiară?
Sursa:ro.wikipedia.org


Tot ce am putea spune despre valoarea materială, financiară, a unei opere de artă, ar fi că ea trebuie să fie inestimabilă pentru poporul care a produs-o. Mai concret, dacă cineva ar dori să cumpere, să zicem, o operă din muzeele noastre, pentru a fi inclusă într-o colecție personală, oriunde în lume, răspunsul să fie: „Această operă nu este de vânzare, este opera poporului nostru!” Poate fi o mănăstire pictată din Bucovina evaluată financiar și strămutată pe alt continent? Evident, NU, pentru nici o sumă de bani, pentru nici o grămadă de aur! Poate fi Capela Sixtină de vânzare și evaluată financiar?

Slabul răspuns al românilor la chemarea oficialităților de a contribui la achiziționarea acestei sculpturi, mă face să cred că foarte mulți români gândesc la fel ca mine. Bunul simț și buna măsură a omului simplu, a cărui gândire n-a fost infestată de salata de neologisme și  vorbele de laudă ale criticilor de artă, îi spun că o poartă sculptată din Maramureș, e mai frumoasă  decât bolovanul speculativ al lui Brâncuși.
N-ar fi mai bine să donăm, nu pentru Cumințenia Pământului, ci sculptorului care, în decursul miilor de ani, a făurit Sfinxul Carpaților, adică NATURII?

Sfinxul Carpaților sau Infinita Răbdare a Naturii, care de milenii ne privește
cum spurcăm natura cu plastic, petrol, gunoaie, îngrășăminte
chimice și alte mizerii, pe care le numim „progres”.
Sursa:adevarul.ro

Ea, NATURA, ne-a dăruit acest chip de dac, care ne transmite, peste milenii, ideea de statornicie, de luptă pentru valorile perene ca bunătatea, demnitatea, sacrificiul, dăruirea în luptă pentru apărarea vetrei neamului și a limbii vorbite de strămoși. Iar donația o putem face fiecare dintre noi, într-un mod anonim, plantând un pom, în curtea proprie, la stradă, în curtea din fața blocului, pe o culme de deal, la marginea satului sau a orașului, oriunde credem noi că acel pom ar putea prinde rădăcini și ar putea înlocui unul din copacii doborâți de lăcomia și inconștiența unei clase politice iresponsabile.
Și pentru că Sfinxul Carpaților privește răbdător, de milenii, nesăbuința autodestructivă a unui popor, n-ar fi mai nimerit să-i schimbăm numele în Infinita Răbdare a Naturii?! Și mai cred c-ar fi potrivit să spunem oricui, de oriunde, că nici un copac din țara asta nu e de vânzare, pentru că el este opera artistică a naturii, care ne suportă cu nesfârșită răbdare.


George Balaur sau,
în noua mea calitate de critic de artă, Gică Contra

03 octombrie 2016

Notă: În timp ce scriam acest articol, independent de mine, colegul meu de demonstrații împotriva sistemului, și prieten, Doru Apostol, a scris ceva asemănător, pe aceeași temă, dar privind dintr-o altă perspectivă. Articolul lui, foarte bine argumentat, îl puteți citi aici.