Viața ca un teleșoping...

...în care testez cât de dezvoltat a rămas simțul umorului unui vechi prieten!

Trăim în epoca lucrului făcut în grabă, cu material de proastă calitate, care să dureze puțin, pentru a fi nevoiți să cumpărăm, la scurt timp, altceva, care ni se prezintă a fi mult mai bun decât ceea ce am cumpărat înainte. Specialiști în fabricarea „lucrului prost făcut”, în opoziție cu „lucrul bine făcut”, cel al cultului muncii din spațiul germanic, se pare că au ajuns chinezii, nevoiți să asigure locuri de muncă pe bandă rulantă unei populații în creștere, căci la fiecare cinci locuitori ai planetei, unul este chinez. Este astfel menținut în funcționare  motorul unei economii, care a ajuns să producă grămezi uriașe de obiecte, care, în scurt timp, vor ajunge la groapa de gunoi.

Epoca lucrului trainic, care să te țină o viață, pe care să-l lași chiar moștenire urmașilor tăi, a apus de mult. „Chinezărie” a devenit sinonimul lucrului prost făcut, pus într-un ambalaj frumos colorat, relativ ieftin, care să te scoată din încurcătură pe termen scurt și la un preț nu prea mare, fie că este vorba de un obiect vestimentar necesar la o ieșire în public, unde a nu avea îmbrăcămintea asortată, echivalează, pentru unii, cu cea mai mare mojicie posibilă, fie că este vorba de o unealtă sau sculă necesară în gospodărie, sau de un banal obiect de papetărie, pe care ți-l cere copilul, pentru grădiniță sau pentru școală. 

Dar nu despre chinezi am să vă vorbesc acum, primul motiv fiind că nu vreau să-i supăr pe prietenii mei de la Radio China International, al doilea motiv fiind faptul că și ei au căzut, ca mare parte din omenire, în capcana modelului economico-cultural american, un model de economie centrată pe consumerism și risipă a resurselor.

Toată această economie, falimentară în esență, producătoare de munți de ambalaje frumos colorate și de obiecte-ajunse-în-scurt-timp-gunoaie, are nevoie de o industrie a publicității pe măsură, de specialiști în manipularea conștiinței maselor, astfel încât individul trebuie făcut să se scarpine cât mai des în buzunar sau, mai nou, să gâdile cu buricul arătătorului, solzul aplicației cardului bancar virtual, de pe peștișorul lui de aur, numit smartfon, pentru a transfera banul din contul său în contul vânzătorului de iluzii frumos ambalate.

După instaurarea televizorului ca mijloc de manipulare în masă, segmente de populație, alese special pe o anumită nișă de produse, sunt ținute captive în fața ecranului luminos și, la momentul de maximă receptivitate senzorială și de maximă emoție produsă de telenovelă sau de aventură, intervine pauza publicitară, care-ți implantează subliminal, prin repetiție, în partea cea mai primitivă a creierului, cea reptiliană, mesajul care te va face să întinzi mâna, în supermarket, după obiectul prezentat la TV, chiar dacă partea rațională a cutiei tale craniene îți spune că nu ai neapărat nevoie de acel obiect.
Orice ustensilă de bucătărie va fi, la scurt timp de la achiziționare, surclasată de alta, mai bună, pe care o vezi la televizor, campioanele în acest segment fiind tigăile și cuțitele. Când ți se face și oferta de a ți se trimite încă una gratis, este imposibil să stai impasibil și să nu pui mâna pe telefon, pentru a face comanda. Culmea ofertei de la teleșoping a fost reclama făcută unui cuțit, pe care-l primeai pur și simplu gratis, urmând să plătești doar taxele de transport.

Ce-și face omul cu mâna lui... teleșoping se numește.Sursa:digitaltrends.com

Aparatele de fitness la domiciliu sunt altă categorie de obiecte inutile pentru care oamenii se scarpină în buzunar. Cum să nu-ți dorești să arăți ca musculoșii și frumoasele care ți le prezintă?! Toți vrem să arătăm bine, să fim înalți, frumoși și deștepți, pentru că, mai presus de orice, marketingul a creat o imagine idealizată a corpului omenesc, perfect proporționat, veșnic zâmbitor, cu dantură perfectă și iradiind de fericire. Partea proastă este că, după fiecare nouă invenție în materie de aparatură de fitness, trebuie să arunci, conform îndemnului publicitar, vechea ustensilă cu care te-ai ostenit să-ți mărești pectoralii și fesierii, sau să o bagi sub pat, de unde rezultă necesitatea achiziționării unui pat cu picioare foarte înalte, pentru a depozita toate acele minunății pe care bineînțeles că nu te înduri să le arunci.

Dar nu numai obiectelor li se face reclamă eficientă prin televiziune, ci și oamenilor, în special candidaților la funcțiile politice, ultima campanie electorală la prezidențiale, de exemplu, reușind performanța să ne prezinte o corcitură albanezo-italiană drept român pur-sânge, chiar „mândru că e român”.

O victimă a teleșopingului în plină acțiune. Sursa:http://i.huffpost.com

 Un bun prieten de-al meu, mare admirator al lui Jean-Paul Sartre și al operei acestuia, în special al romanului „Greața”, a pierdut trei ani la rând, trei dinți, câte un dinte în fiecare an, datorită faptului că s-a spălat cu aceeași pastă de dinți, care era prezentată în reclame ca un excelent remediu pentru afecțiunile cavității bucale.

Deși în fiecare an îi mai apărea în gură câte o pauză, încât dantura începuse să-i semene cu o greblă, iar limba, atunci când vorbea, începuse să-i iasă afară cum le iese șerpilor care adulmecă prada, de câte ori ajungea în dreptul raftului cu pastă de dinți, mâna, neținând cont de gândirea lui rațională, sub impulsul reptilian al reclamei ce-i fusese inoculată în creier, se repezea numai și numai la pasta de dinți care-i făcuse gura harcea-parcea. A trebuit să apeleze la prietena lui pentru a-i face cumpărăturile strict personale, pentru că pur și simplu nu-și putea controla acest impuls autodestructiv.

Tot datorită unui astfel de impuls reptilian a ajuns și tată, la 50 de ani, deși în tinerețe era absolut convins că numai ființele inferioare se înmulțesc, cele superioare intelectual nemaiavând nevoie de reproducere. Exemplul cel mai la îndemână de ființă evoluată, care nu mai are nevoie de reproducere, pe care ni-l dădea, în lungile noastre discuții filozofico-alcoolice din tinerețe, era Eminescu, iar ca exemplu de ființe inferioare, care se înmulțesc necontrolat, erau bacteriile, șoarecii și șobolanii. E, mai spunea el și de alte creaturi, aparținând speciei umane, dar nu pot să spun nimic, pentru că nu risc să fiu acuzat de rasism...(aici imaginați-vă că pun un emoticon cu față zâmbăreață).

Cum a putut oare s-ajungă tată datorită unui mesaj publicitar? Foarte simplu: se afla la coadă la supermarket și a întins mâna să ia un pachet de mănuși cu un singur deget, din latex, care se întrebuințează atunci când dorești să nu mărești rata natalității și nici să plătești pensie alimentară.  Datorită faptului că mâna lui a fost ghidată de acel impuls reptilian, în loc să ia pachetul care trebuia, a luat, din greșeală, cu totul altceva.

 L-a pus în cărucior, apoi în portbagajul mașinii, după care l-a aruncat în sertarul noptierei și, în momentul când a avut nevoie de el, abia atunci a realizat că luase, din greșeală, un pachet cu gumă de mestecat. Și-a continuat acțiunea, deja începută, fără obiectul respectiv, zicându-și: „Ei, acum, fie ce-o fi!” și, până dimineața, a stat treaz, mestecând tot pachetul de gumă și făcând tot timpul balonașe, pe care, stresat fiind, le umfla la maximum și le pocnea, gândindu-se tot timpul la ce-o să zică lumea despre el că s-a procopsit cu un copil la 50 de ani, deși refuzase până atunci ideea de a avea urmași. Și, pentru că tot a zis „fie ce-o fi!”, până la urmă, după nouă luni de zile, a fost o fată! O fată frumoasă și isteață, de care este tare mândru! Și care se pare că i-a mai redus din greața existențială pe care i-a inoculat-o opera lui Sartre pe la 25 de ani.
Consolarea lui acum este că și marile vedete de cinema fac copii cam tot pe la vârsta asta, unii chiar și mai târziu. Iar la ultima noastră întâlnire la o bere, și-a schimbat și părerea în privința reproducerii ființelor umane: a ajuns să se convingă de faptul că e mai bine să fie pe planetă mai mulți oameni deștepți, cel puțin pentru a pune ștampila de vot pe cine trebuie, nu ca la noi. Ca la noi, în România, vreau să zic!

Dar, pentru că nu vrea să se mai lase influențat de reclame pe viitor, a căpătat acum un obicei extrem de nociv: stă și urmărește până spre ora două-trei dimineața, chiar și în reluare, reclamele de la televizor, cu fălcile încleștate de ură, cu ideea de a nu mai cumpăra niciodată obiectele cărora li se face reclamă. Cere la magazin numai pasta de dinți Super-Cristal, care se găsea pe vremea comunismului, și ocolește cu mare grijă orice stand cu produse pe care le vede la televizor. Vă spun asta ca să vedeți ce efecte devastatoare poate avea marketingul televizat asupra oamenilor!

Un alt exemplu interesant: un fost vecin de scară, celibatar, din blocul unde am locuit, se procopsise cu un șobolan, care urcase de la subsol, pe țevile de apă, până la etajul trei, unde locuia, după ce instalatorul care-i reparase ceva în baie, uitase deschis capacul măștii care acoperea coloana țevilor. L-a surprins noaptea, pe la două și ceva, când se dusese la bucătărie să bea puțină apă. Musafirul nepoftit ronțăia la popcornul pe care-l lăsase pe masă în seara dinainte.

A încercat să-l otrăvească cu grăuncioare speciale, luate de la „petșop”, dar, după două cutii consumate, grămezile de grăuncioare otrăvite dispăreau în continuare, peste noapte, din locul unde le punea, lucru ce l-a făcut să tragă concluzia că șobolanul se imunizase la grăuncioarele otrăvite, mai ceva decât Rasputin la prăjiturile cu cianură, drept pentru care a hotărât să schimbe metoda de a scăpa de el, mai ales după ce o vecină, mare iubitoare de animale, i-a reproșat cruzimea față de bietul șobolan, care n-avea, săracul, nici-o vină că oamenii construiseră blocuri, în care stăteau înghesuiți unii peste alții. A comandat un aparat cu ultrasunete, care era foarte lăudat într-un teleșoping, ca să-mpace și capra și varza, adică și șobolanul, și vecina mare iubitoare de rozătoare. A lăsat deschisă masca țevilor pe unde intrase rozătorul, ca să se întoarcă tot pe unde venise, și a pus aparatul în priză, exact cum văzuse la televizor.
După o săptămână de ultrasunete, pentru a verifica dacă șobolanul își luase tălpășița, a pus din nou grăuncioarele otrăvite. Acestea au dispărut peste noapte, de unde vecinul meu a tras concluzia că invadatorul se afla încă în locuința lui. Pentru că ultrasunetele n-au dat rezultate, s-a hotărât să-ncerce cu sunete. A cumpărat niște boxe de 120 de wați și o stație de amplificare, niște antifoane pentru a-și acoperi urechile, și apoi i-a pus șobolanului hard-rock și heavy-metal timp de vreo cinci minute, la volum maxim. Acesta părea să-i aprecieze teribil gusturile muzicale, stând în continuare ascuns și așteptând următoarea melodie, plus grăunțele.

 După aproximativ șase-șapte minute, din senin, o bucată de bordură a intrat cu viteza unui meteorit pe geamul mare din sufragerie și a aterizat exact în mijloc, pe covor. Când s-a dus la fereastră să vadă despre ce era vorba și a privit în jos, prin găuroiul din geam, lăsat de proiectil, și-a dat seama că sunetul boxelor avusese un neașteptat efect secundar: în loc să scoată afară din apartament șobolanul, reușise să scoată afară din bloc cam jumătate dintre locatari, care-l înjurau de mama focului și-și agitau spre el pumnii încleștați. Când a oprit muzica și și-a dat jos antifoanele, a auzit și în ușa de la intrare niște bubuituri teribile.
S-a dus să deschidă și, ceea ce a urmat nu poate fi povestit pentru că s-a lăsat cu un ochi învinețit, două coaste rupte, o claviculă fisurată și cu o dare în judecată pentru tulburarea liniștii publice. Norocul lui a fost  că avocatul era bun de clanță și a reușit să convingă completul de judecată că acțiunea lui nu a avut ca efect tulburarea liniștii publice, ci tulburarea liniștii șobolanului; iar cum acesta se afla în interiorul propriului apartament, nu s-a putut considera ca fiind spațiu public, de vină fiind considerat constructorul blocului, care nu luase în calcul posibilitatea ca cineva (un tâmpit, de exemplu), să încerce alungarea șobolanilor din clădire cu ajutorul sunetelor.
La scurt timp însă de la acest incident, vecinul meu a trebuit să se mute cu chirie, în altă parte, pentru că locatarii, nemulțumiți de decizia instanței, îl șicanau după aceea cu tot felul de surprize: îi mânjeau clanța ușii de la intrare cu tot felul de substanțe moi și urât mirositoare, îi puneau în galoșii de la ușă, cu care mergea la boxă, la subsol, broaște râioase și gândaci puturoși, îi furau preșul de la intrare și-i puneau în loc altul, plin de noroi, nu-i mai răspundea nimeni la salut...

Șobolanul meloman a trecut de la hard-rock la preclasică. Sursa:yoda.ro

Apartamentul lui e locuit acum de șobolan, de care are grijă vecina iubitoare de animale, care vine să-i aducă din când în când grăunțe comestibile și să-i facă voluntar curățenie. Toată lumea din bloc îl simpatizează și i-au găsit și un nume: Rocky, pentru că-i plăcea mult rock-ul. Dar, ca să fie mai multă liniște în bloc, șobolanul ia acum lecții de muzică preclasică, fiind dresat chiar să cânte la flaut. Respectiva vecină l-a avertizat pe vecinul meu că, dacă va mai încerca să-i facă vreun rău șobolanului, îl va acționa în justiție pentru maltratarea animalelor, împreună cu asociația de protecție a animalelor din care face parte, și l-a atenționat că martori în instanță vor veni toți vecinii pe care i-a scos afară din bloc cu boxele lui de 120 de wați. Vecinul meu a căpătat însă, în urma acestui incident, un obicei total opus celui de mai înainte: și-a vândut televizorul pe „o-le-ics”, ca să nu mai fie tentat niciodată să se uite la teleșoping, întoarce privirea în partea opusă, pe stradă, de câte ori trece  pe lângă vreun panou publicitar și, dacă are nevoie de ceva, înainte de a cumpăra, se asigură de la vânzător că nu i s-a făcut reclamă pe undeva respectivului obiect.
 Nici familia mea n-a fost scutită de efectele devastatoare ale teleșopingului. Motivul este colecția de tigăi care s-a acumulat în ultimii doi-trei ani în bucătărie, cumpărate de fosta mea prietenă, actuală soție și, probabil, viitoarea văduvă ce-mi va purta numele. Bineînțeles că tot în urma efectului de „șoping compulsiv”, dobândit în urma vizionării reclamelor de la televizor.

Având patru persoane de sex feminin în casă și fiecare având alte preferințe culinare, se iscă mai mereu discuții privind „care tigaie trebuie pentru cutare mâncare, care tigaie trebuie pentru mâncarea ailaltă, de ce se lipește omleta, că zicea la teleșoping că nu se lipește, că e cu ceramică, de ce ai folosit tigaia aia pentru pește, că trebuia ailaltă, de ce ai pus prea mult ulei, că nu e bine, trebuia pus capacul, ca să se facă mai mult în aburi, să aveți grijă să nu băgați furculița metalică, că se strică ceramica tigăii, asta nu e bună, am luat țeapă cu ea, trebuie să luăm alta”.

S-o credeți voi! Gata, ajunge! Mama mea a avut o singură tigaie, în care băgam fără probleme furculița, pe care o folosea și la omletă, și la ochiuri, și la cartofi prăjiți, și la clătite, și la pește. Și în care nu se lipea nimic. Și odată am jucat și ping-pong cu ea!
Dacă mai văd în bucătărie încă o tigaie, îi anunț pe pasionații de OZN-uri să fie foarte atenți când privesc cerul, pentru că s-ar putea să apară în curând și tigăi zburătoare,  nu numai farfurii!

Obiecte zburătoare identificate. Sursa:George Balaur

Trebuie, totuși, să recunosc, că teleșopingul are, asupra mea, un efect pozitiv: de câte ori încep între fetele mele discuțiile de mai sus, referitoare la tigăi, mă retrag tiptil în dormitor, pun o muzică relaxantă și încep să-mi pun neuronii la treabă, scriind, chiar și despre tigăi. O ocupație absolut necesară, într-o lume în care neuronii tuturor par a fi hipnotizați de teleșoping. Și poate c-ar mai fi un efect pozitiv: zâmbetul pe care, poate, îl aduc pe chipul cititorilor și prietenilor mei, într-o lume din ce în ce mai încruntată.



George Balaur
27 decembrie 2015

Singurătatea omului bionic

Omul, ca entitate energo-informațională vie, a căutat, încă din zorii istoriei sale, să găsească noi modalități de a relaționa cu mediul, în așa fel încât dependența față de ceilalți oameni din jur să fie minimă. Astfel, atunci când a folosit o piatră ca să spargă o nucă sau o alună, și-a redus considerabil efortul fizic necesar acestei operațiuni, iar când a pus mâna pe un ciomag și i-a făcut proba pe spinarea concurenților la aceeași sursă de hrană, a realizat că traiul îndestulat îi era asigurat cu un efort mult mai mic decât anterior folosirii lui.

Omul bionic sau „Homo sapiens cocoșatus smartfonus”. Sursa:www.slate.com

  
Din studierea aripii păsărilor a rezultat aripa avionului, din studierea ochiului a apărut aparatul de fotografiat, apoi cel de filmat, din studierea termitierelor au luat naștere clădirile ecologice, care folosesc minimum de energie pentru asigurarea climatului interior. Încet, încet, a început să observe și să copieze procesele biologice și structurile organismelor vii și le-a adaptat vieții lui, rezultând astăzi știința numită bionică.

Au apărut astfel stimulatoarele cardiace, rinichiul artificial, ficatul din care nu se mai poate face pateu, mâna bionică, piciorul bionic și chiar penisul din latex, care are marele merit că scutește femeia de prezența întregului corp bărbătesc, păros și, vorba cronicarului, „degrabă mirositoriu a transpirație masculină, lăsător de șosete pe covor și fumător de țigară...după”. 

O bună parte din ceea ce a inventat omul, tehnic, a fost inventat cu scopul de a renunța la ajutorul celorlalți oameni iar astăzi s-a ajuns ca marile firme producătoare de „ceva”, indiferent ce, să folosească oameni numai acolo unde nu pot fi folosiți roboți, deoarece oamenii nu sunt așa de eficienți și de nepretențioși cum sunt aceștia. Ei nu cer timp de odihnă, nu cer salariu, concediu, asigurări de risc și de sănătate, nu cer condiții de muncă și salopete curate, concediu medical sau prime de sărbători. 
Omul, datorită propriilor lui invenții, a ajuns aproape inutil în procesul de producție, rămânând să fie folosit numai în procesele de creație, de intervenție în caz de pericol sau acolo unde lanțul de producție este nerepetitiv. Acolo unde este repetiție de mișcări, nu va dura mult și locul respectiv de muncă va fi luat de o bâzdâganie neînsuflețită. Forța musculară limitată a omului, nevoia lui de somn, de relaxare, de a se hrăni, de a se deconecta, de a avea o familie, îl fac necompetitiv cu mașinăria care nu are nevoie pentru a funcționa decât de energie și de o revizie tehnică periodică. 

„Compensația” pentru această inutilitate, pe care singur și-a dobândit-o, de-a lungul mileniilor, este faptul că s-a înconjurat chiar el de tot felul de prelungiri ale funcțiilor sale biologice, tot felul de „proteze”, mai mult sau mai puțin necesare, care în final l-au separat și mai mult de semenii săi. 

 Aflat permanent  la exact jumătatea distanței între cel mai puternic microscop și cel mai performant telescop, indiferent câte milenii va mai evolua tehnica de acum încolo, omul s-a izolat de ceilalți membri ai societății, cu fiecare nouă născocire tehnică pe care a pus-o-n practică. Folosirea propriului autoturism l-a izolat de cei ce călătoresc cu autobuzul sau pe jos, folosirea televizorului l-a separat de cei cu care viziona împreună un film la cinematograf iar ultima năzbâtie tehnică, smartfonul, aproape că l-a izolat definitiv, dându-i totuși iluzia că l-a conectat cu toți locuitorii planetei. 

Așa cum îi spune și numele, telefonul deștept, mai deștept chiar decât utilizatorul lui, a înlocuit o multitudine de obiecte, care până mai ieri umpleau biroul și chiar casa: telefon, ceas de mână, deșteptător, sonerie, carnețel de însemnări, ziar, carte, aparat de radio, magnetofon, televizor, consolă de jocuri, partener de șah și de orice alt joc, calendar, lanternă, calculator de buzunar, mașină de scris, aparat foto, aparat de filmat, card bancar, creion,  portofel... și lista se completează aproape zilnic, cu noi aplicații inventate de mintea omenească, cu scopul de a reduce și mai mult dependența de ceilalți oameni. 

Cu căștile în urechi și  cocoșat tot timpul asupra cutiei lui magice, omul pare să devină o ființă aproape autistă, conectată la un alt univers, paralel cu cel tridimensional, în care corpul lui fizic este nevoit să viețuiască. Omul pare să-și țină în mână și să-și privească propriul creier. Și chiar este o proteză a creierului, dacă ținem cont de imensa cantitate de informație înmagazinată. Să ne gândim numai la faptul că numerele din lista de persoane apelate nu mai sunt memorate în propria substanță cenușie, ci în cipurile de memorie ale cutiei care ne-a făcut dependenți de ea, ca să nu mai vorbim de cantitatea de informație a fișierelor scrise, audio sau video. 
Completarea telefonului deștept cu celebrii ochelari oferiți de Google, urma să facă din ființa bipedă un fel de android, un robot antropomorf imaginat de scriitorii SF ai secolului trecut, omniscient, omnipotent, ubicuu, lipsindu-i doar butonul pentru teleportare din buricul degetului mare. 

O nouă specie umanoidă se naște chiar sub ochii noștri: „homo sapiens cocoșatus  smartfonus”. Există astăzi indivizi care lucrează doar online, din confortul propriului domiciliu, comandându-și tot online hrana și celelalte obiecte și servicii de care au nevoie. Chiar și pentru a simți îmbrățișarea unei ființe aflate pe cealaltă parte a Pământului, s-au inventat dispozitivele haptice, care te îmbrățișează cu forța cu care cel de la antipozi îmbrățișează mașinăria corespondentă de lângă el.

Smartfon în loc de pâine. Sursa: adevarul.ro

Astfel, izolat de restul lumii prin propriile lui invenții, omul a devenit o ființă aparent atotputernică, capabilă să-și asigure, printr-un click de mouse, tot ceea ce-și dorește. Trăitor într-un univers aseptic, adimensional, asemenea unei mici zeități, care nu mai are nevoie de nici o altă ființă omenească pentru a dobândi ceea ce-și dorește, ținând în mână peștișorul lui paralelipipedic de aur, care-i satisface, nu doar trei, ci toate dorințele, omul supertehnicizat și superinformat, a devenit, din păcate, și foarte singur. 
Înconjurat mai mult de aparate și de butoane decât de ființe omenești, omul a devenit el însuși un mecanism tehnic, conectat la alte mașinării. Lipsit de empatie și de conexiuni directe, emoționale, cu ceilalți oameni, omul devine indiferent la suferința celorlalți și, ceea ce este și mai grav, hiperbolizează propriile suferințe, pe care nu le poate comunica emoțional decât unor butoane.
În aparență stăpânitor al universului tehnic din jurul său, el devine, de fapt, o prelungire, o anexă a acestuia, iar emoțional, omenește, devine extrem de fragil.
Nu e de mirare că rata sinuciderilor este foarte ridicată în țări ca Japonia sau Finlanda, unde omul bionic imaginat de science-fiction cu decenii în urmă, departe de fericirea promisă de tehnică, are ca ultimă dorință, autodistrugerea. Ciudat, nu !? Superman-ul zilelor noastre, cocoșat și însingurat deasupra computerului său, nu seamănă nici pe departe cu superman-ul imaginat de SF! 

Poate că tocmai nefolosirea corpului fizic în funcțiile pentru care a fost creat, comandă creierului biologic autodistrugerea. Ieșirea din această spirală a depresiei nu se poate face decât prin reconectarea omului la alte entități biologice. Grija pentru o simplă plantă, pentru un animal de companie, căruia să-i acorzi câteva cuvinte și o mângâiere pe zi, dragostea și grija pentru copii, pentru partenerul de viață, implicarea în proiecte de voluntariat, în grupuri umane mai largi, sunt căile de ieșire din drumul către însingurarea adusă de folosirea excesivă a tehnologiei, în special de cea a comunicațiilor. 
Fiecare individ cu camera lui, cu spațiul lui vital, cu televizorul lui, cu telefonul lui, conectat la rețeaua lui socială, nu pare să fie standardul de fericire al societății occidentale de azi, de vreme ce acest model duce către depresie și sinucidere. Nu folosirea tehnologiei este nocivă, ci lipsa de măsură în folosirea ei. Și pentru că nu este de ajuns doar să vorbesc despre asta, trebuie să și pun în practică cele spuse, așa că vă rog să mă iertați, dar trebuie să închei aceste rânduri pentru că mă duc să dau de mâncare pisicilor, rățuștelor și cățelului. Pe curând!